Eu pot trăi fără să mi se spună ”mulțumesc”

         

  

Eu pot trăi fără ”mulțumesc”, dar nu pot trăi fără să spun ”mulțumesc” pentru orice. Bine sau rău, reușită sau eșec, nervi sau momente de liniște, agitație sau relaxare, râs cu poftă sau plâns eliberator, corectitudine sau nedreptate, productivitate sau zi fără energie, miracol sau încercare, oboseală sau odihnă, sănătate sau boală, pentru o ieșire ori o zi petrecută între patru pereți. Pentru ceea ce am ori îmi lipsește, pentru amânare, pentru creativitate sau blocaj, pentru oameni sau singurătate. Pentru iubire ori ura primită de la cineva, pentru motivație.

Am mulțumit mereu și pentru acuzații, reproșuri și valuri de negativitate, insistență și momente pline de presiune sufletească și psihică. Și pentru minunile care nu au ținut nici măcar trei zile.

Eu pot trăi fără mulțumesc și fără recunoștință veșnică din partea oamenilor. Un ”mulțumesc” nu dă de mâncare, nu te pune pe un piedestal, nu îți face vreodată o statuie. Și nu te ferește întotdeauna de toate greutățile, încercările sau pierderile irecuperabile. Nu te scutește mereu de pietrele de încercare din drumul pe care-l ai de parcurs, din destinul tău. Dar dacă spui ”mulțumesc” nu pierzi nimic, nici nu obosești. Nu sărăcești, nu consumi nimic - în afară de acest cuvânt greu de dăruit. Durează atât de puțin să-l spui sau scrii. Nu mai avem timp nici măcar pentru asta, din păcate. Dar avem timp pentru altele: mai dureroase decât o palmă.

Mulțumesc - fă bine și uită?!

Fă bine, uită și nu aștepta nimic în schimb, zice o vorbă pe care eu am adaptat-o la situația de față. Sunt de acord cu ea. Dar dacă e să fiu și sinceră, chiar nu cred că poți face asta la nesfârșit. Oricât de bun ai fi, de săritor și de născut pentru a ajuta pe cei din jur. Și dacă intervine impunerea, presiunea și obligativitatea - și nu are nimic în comun cu responsabilitatea, cu dorința, cu bucuria, cu starea de bine, cu relaxarea, încântarea, dă-mi voie să cred că ești tot om, nu vreun sfânt. Om bun, om frumos la suflet, om care face atât cât poate, de fiecare dată când poate. A ajuta, pentru mine, înseamnă și a nu suferi nimeni implicat. Nu suferă cel pe care îl ajuți, dar nu suferi nici tu, Când lucrurile nu stau așa, dar se repetă frecvent, există o problemă. Pe care o conștientizezi imediat. De cele mai multe ori, însă, ceva mai târziu.

Dar niciodată nu e prea târziu să vezi asta: Cât faci pentru tine și cât pentru alții. Și păstrează un echilibru întotdeauna. De cele mai multe ori, eu am făcut mai mult pentru alții. De foarte multe ori am făcut puțin (spre deloc) pentru mine. Și-au apărut frustrările - de ambele părți. Uită binele? Eu am uitat de el, dar atât cât am fost lăsată să fac asta. Când faci pentru alții, oare nu te uiți pe tine? Uită binele dăruit și făcut dacă aceste gesturi ale tale nu devin armele cu care ești atacat în momentul în care nu poți sau nu simți să faci. Uită atâta vreme cât nevoia de bine nu devine obicei nociv și făcut doar de teamă, doar în urma acuzației și amenințării.

Uită atunci când frustrările celuilalt nu devin arme tăioase îndreptate spre tine. Uită atunci când nu trăiești cu teamă, când poți adormi împăcat cu tine, când în urechi nu-ți răsună greu vorbe fără întoarcere.

Mulțumesc - folosit prea des?!

Banalul ”mulțumesc” nu înseamnă doar recunoștință pentru gesturi, urări, daruri, cuvinte, ajutor. E mai mult decât un simbol pentru cele amintite anterior. E mai mult decât un cuvânt. E însuși un cadou neprețuit, o bijuterie, o atitudine, o dovadă de admirație, de prețuire și iubire. Îl asemuiesc de multe ori cu ”Te iubesc” și ”Îmi pasă de tine”.

Însemnătatea lui trece dincolo de secundele necesare pentru a fi rostit sau scris.

Un mulțumesc nu e niciodată folosit prea des - și dacă ar fi așa, ai garanția mea că e singurul gest care nu se poate supăra pe faptul că e folosit în neștire. Nu se roade, nu se casează, nu se distruge, nu se consumă, nu dispare. Și mai ales, ține minte asta: ”mulțumesc” nu se demodează, e mereu în trend, e cool. Mulțumesc te face uman și viu. Nu e cuvântul proștilor, nici al celor slabi. Mulțumesc înseamnă putere, eleganță, grație, umanitate.

Mulțumesc e poate defectul meu - al doilea meu defect. Un defect uman are întotdeauna alături, un defect profesional, iar al meu este acesta. Dacă este ”mulțumesc” un defect, chiar și unul profi, atunci eu sunt fericită că îl dețin. Mă mândresc cu el.

Unii îl folosesc prea des, alții mai puțin. Pentru alții e inutil. Eu îl folosesc des. Mereu mi se spune ”Mi-ai mai mulțumit de zece ori pentru asta”. Așa, și? O mai fac o dată, de două ori, de câte ori simt. Nu mă satur să-l folosesc, nu mi se pare că mulțumesc prea mult - mereu parcă o fac prea puțin sau deloc suficient. Așa sunt și nu vreau să schimb asta la mine, recunosc.

Mulțumesc - nu îl evita și va face minuni!

Nu pot să garantez că va face miracole de fiecare dată, dar măcar din când în când, tot se va întâmpla câte ceva total neașteptat și nesperat, de asta te pot asigura.

”Mulțumesc” nu e de evitat niciodată, chiar dacă nu ar produce niciun fel de minune, dar cu atât mai mult nu e de lepădat în momentul în care ești conștient că un om te ajută în mod constant - cam de fiecare dată când l-ai rugat. Nu e de dat la o parte dacă știi că doar pe acel om te poți baza, dacă de-a lungul timpului - pe soare sau furtună, nu ți-a întors spatele, nu te-a abandonat - deși poate ar fi avut motive și a auzit semnalul (interior) de atâtea ori. Nu ai aproape nicio scuză dacă ajutorul a venit din partea lui spre tine chiar și atunci când ”ai uitat” să spui ”mulțumesc”.

Totuși, un om se poate să aibă o responsabilitate, dar nu are niciodată obligația să te ajute. Poate are o obligație morală, dar absolut niciodată nu va uita de asta - așa cum tu spui că ai uitat că ai primit un dar - binele de care aveai atâta nevoie. Și cât de puțin bine se mai dăruiește în ziua de azi. De ce? Pentru că nu-l primim - și nu mai avem de unde da și altora. Pentru că prea credem că altcineva ne e dator, că merităm sau ni se cuvine. Sau pentru că, de cele mai multe ori, nu suntem mulțumiți, vrem din ce în ce mai mult, mai des. Sau să ni se facă altceva. Sau neapărat în felul în care ne dorim.

Da, chiar cred că omul care face bine în mare parte din timp, merită măcar o secundă din recunoștința ta. Cred cu tărie că acest ”mulțumesc” e necesar dacă nu vrei ca toată bunătatea din OM să se transforme în durere. De la bine la durere nu e decât un pas, iar acela este sentimentul golului din suflet. Și, oh, cât de tare doare să simți că trăiești degeaba, că iar nu ai voie să ripostezi… că doar ești bun și poți trăi și fără mulțumesc, nu?

Mulțumesc - sau nu îl meriți?!

Fără mulțumesc da, dar cu ideea că nu meriți, că binele tău nu valorează, nu e important sau chiar că binele atrage un bine, ci opusul lui, că degeaba faci bine, că bine faci și rău găsești, că ți se impune, că ești presat sau chiar obligat.

Știi de câte ori am trăit eu cu senzația că… trăiesc degeaba, că fac umbră pământului? De foarte multe ori. Chiar și acum simt tot asta; și de fiecare dată când tăcerea a fost tot ce-am auzit. Liniște sau promisiuni nerespectate sau uitate - ca și cum nici nu ar fi existat.

Eu pot trăi fără să mi se spună mulțumesc, dar tu, cel care uiți mereu să spui ceva, poți trăi oare cu ideea că și azi ai mai plantat în mintea și inima binefăcătorului tău nesiguranța, teama, neîncrederea? Sau că și azi el trăiește în lipsa speranței, în lipsa bucuriei, în același cerc vicios din care nu mai poate să se desprindă?

Eu pot trăi și fără să mi se spună mulțumesc, pot să nu răspund în niciun fel la gestul tău, dar îl apreciez. Eu pot trăi fără să mi se spună mulțumesc și nu voi mai avea niciun fel de pretenție, atunci când te vei ține de cuvânt.

Cuvântul acesta nu a înjosit pe nimeni, nu a rănit și nu a îmbolnăvit pe absolut nimeni până acum. Nu se moare din gestul care arată aprecierea efortului. Nu ai nimic de pierdut dacă îl folosești, măcar așa, când îți aduci aminte. Mulțumesc înseamnă că prețuiești omul și gestul pe care l-a făcut pentru tine.

Dar dacă e atât de greu să mulțumești, te rog, chiar insist, nu pierde timpul, nu depune efort. Te ajuți și pe tine, dar și pe mine, știi asta, nu-i așa? Așa știu și eu să uit, să nu depun efort, să nu mă stresez aiurea pentru..nimic.

Pot să trăiesc liniștită și fără să mi se spună mulțumesc în ziua în care nu mă voi mai supăra zilnic din cauza nedreptății revărsate, din abundență, asupra mea.

”Mulțumesc” a reînviat suflete! Nu fugi de unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale limbii române!